---

 

Valeriu Butulescu 

LILIYA GAZIZOVA 

KANAFER

(Liliacul tătăresc)

 Traducere: Valeriu Butulescu

e-book

 

Publié par online-litterature

*

Liliya Gazizova – poetă, traducătoare şi eseistă din Republica Tatarstan, Rusia. A absolvit Institutul de Medicină din Kazan şi Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova (1996).
A publicat douăsprezece volume de poezie, primul fiind “Perla Neagră”, prefaţat de cunoscuta poetă A.B. Ţvetaeva. Versurile ei au fost publicate în douăsprezece limbi europene.
Liliya Gazizova organizează, la Kazan, Festivalul Internaţional de Poezie “N. Lobacevski”, sigurul festival literar consacrat numelui unui matematician. Festivalul include conferinţa: “Influenţa geometriei neeuclidiene asupra gândirii artistice”. Liliya Gazizova este şi organizatorul Festivalului Internaţional “V. Hlebnikov LADOMIR, care se desfăşoară în oraşele Kazan şi Elabuga (Republica Tatarstan).

---

Iubirea şi matematica

Eşti o complicată problemă de matematică.
Aş dori să te rezolv empiric.
Aleg formulele.
Schimb între ei
termenii cu factorii –
Dar de-a lungul zilei se schimbă datele problemei.
Şi răspunsul îmi scapă,
Iar noaptea din nou
Sunt foarte aproape de rezolvare.
Însă spre dimineaţă tu te prefaci
Într-o nouă problemă de matematică.
Şi iar încep să te rezolv…

Semne

Îmi place ziua care a trecut
Pentru acele semne pe care le-a împărţit,
Iar eu n-am apucat să le ghicesc.

Ştiu, aminteau de mine
Pânza de păianjen ce spintecă cerul
Sau ecoul mărului care cade.

Dar poate mă trezesc
Cu o tulburătoare presimţire?
Cine ştie.

 

Metamorfoze

Au pus în ferestre
plasă roşie împotriva ţânţarilor.
Acum totdeauna va fi apus.

 

În zori

Mă înspăimântă
Nepriceperea ta la zbor.
Ce vom face atunci
În zori?

 

Ambiţia

Perioada preşcolară…
Părinţii mă îndoapă cu ambiţie:
Eu mai bine decât alţii
Citesc tare şi cu dăruire
Versuri la lecţiile de dimineaţă.
Versurile altora.

Dar adesea sunt tristă.

La şcoala nr unsprezece
Eram elevă model şi activistă.
Ce s-au mai bucurat părinţii
Pentru medalia mea de aur!…

Dar adesea sunt tristă.

Vreau să devin
Multiplă medalistă
La discipline olimpice
La cursa de 400 metri garduri.

Dar adesea sunt tristă.

Dacă a fost ceva, în care
Doream pe toţi
Să-i depăşesc?

Acum deja ştiu;
Părinţii mi-au făcut
Darul nu cel mai bun.

Oare nu e un lucru trist?

Cosmopolitism

– Motive cosmopolite –
A citit fiica mea
Pe facebook-ul meu
Şi a căzut pe gânduri.

-Asta înseamnă politică în cosmos?

Am râs:
Mai degrabă cosmos în politică.

 

O zi nereuşită

De ziua săruturilor
Am hotărât să sărut
Prima persoană întâlnită.

S-a întâmplat să fie soţul meu.

Arca

La arca locuinţei mele
Nr 70
De pe str. Kirov
M-au condus poeţii
După întâlnirile noastre literare.
Eram vestită ca inabordabilă.
Şi uite aşa arca nu a cunoscut sărutul.

Greşeli de exprimare

Îmi plac greşelile de exprimare
Din cuvintele fiicei mele,
Atunci când spune:
Vânzătoreasă,
Şi nu vânzătoare,
Circhist,
Şi nu circar.
Îmi place când nu pronunţă litere.
Şi-mi fac probleme:
Corectându-i greşelile
Îi răpesc copilăria.

 

Ploaia

Chiar şi când ferestrele sunt închise
Uneori ploaia îţi intră în ochi.

 

Nu m-a rugat

Mă întrebi mereu
Cine sunt şi de unde vin?
Niciodată nu m-ai întrebat,
Unde mă duc…

Plâns de copil

Încerc să ghicesc ce gânduri
Se nasc în capul unui copil gras
Şi cât de mult se întristează el…
Copiii graşi, consider
Că sunt supăraţi mai frecvent
Decât cei slabi.

Încă mai cred
Că în fiecare din noi
Plânge un copil gras

Ca să fie flori

Ce preocupare prostească –
Să inventezi relaţii,
Aspecte şi gesturi.
Să cauţi răspunsuri neaşteptate
La întrebări nerostite.

Să-ţi dai chiar întâlnire
Oriunde într-o cafenea
Sau lângă monument
Ca să fie flori…
Sau nu neapărat.

Să inventezi sensibilitate şi voluptate,
Şi chiar gelozie şi iritare,
Iar apoi regrete.

Ce preocupare tristă –
Sî inventezi posibilităţi
Care nu sunt şi nu vor fi.

Fără ezitare

Să scrii despre iubire fără ezitarea
Femeii de patruzeci de ani,
E ridicol.
Grija de apropiaţi şi de pâinea de zi cu zi
Sufocă dorinţa.

Şi te priveşti şi priveşti…

Dar aşa trebuie, ce dracu,
Să te regăseşti în iubirea
Femeii de patruzeci de ani, ba chiar să o cunoşti!

Nu a apucat

“Ceva lipseşte în versurile tale” –
Mi-a spus Vladimir Kornilov,
“Citeşte mai mult din Hlebnikov” – a mai zis.
Şi eu toată vara am citit Hlebnikov.
Între timp, Kornilov a murit.
… n-am apucat să-i arăt noile versuri.

 

Rău se respiră

Îmi plăcea
Când poetul Marek Zarecki
Fuma ţigările mele mentolate,
Spunând: după ele se respiră mai uşor.

Dar el nu mai e,
Iar eu am încetat să mai fumez ţigări mentolate.

Neîntâlnire

Nu ne-am întâlnit cu tine
La inaugurarea monumentului lui Brodzki,
Unde se împărţeau cireşe în cornete din ziare…

Erau acolo versuri şi şampanie pe jumătate caldă,
Multe rochii, costume şi pălării.
Cum puteam să te zăresc printre ele?

 

Reţeta dezamăgirii

Se ia bucuria mea neîntemeiată
Şi se adaugă tăcerea ta
Care a rezistat trei zile,
Se toarnă apă fiartă
După prosteasca ceartă cu vânzătoarea,
Se presară grăunţe de insomnie –
Dar cel mai important: să nu întreci măsura,
Se înlătură spuma din privirile neadormite ale trecătorilor,
Se amestecă totul exact
Şi se pune la foc scăzut
Chinuirea corpurilor; unul către celălalt,
Apoi se lasă să se răcească
Până la temperatura disperării.

Şi mâncarea e gata.

 

Amurguri

Lumina se ofileşte ca muşeţelul
Lăsat în apă
Timp de trei zile.

Peştele nu se strică de la cap.
Aceasta au inventat-o oamenii peşte.

Numai de la coadă
Numai de la capătul frunzei
Lumea se descompune într-o unsoare alb-neagră
În timpul amurgurilor de crin.

Micul huligan

Aş vrea să se deschidă cerul
Şi să cadă micul huligan.
El mi-ar gâdila călcâiele,
Iar eu aş scânci, stând pe plajă.
Ascult pulsul verii care pleacă,
Respir egal şi fără suspine,
Nici după acela, nici după celălalt, nici după el.
E greu să fii fir de nisip pe plajă…
Ar prinde bine micul huligan.

Prietena

Suprasensibilă şi răzbunătoare.
Vorbeşte mult la telefon
Şi plânge frecvent.
O entuziasmează hokey-ul
Şi bărbaţii tineri.
Are spate îngust
Şi picioare groase.
În ochii ei nu se vede credinţa
Parcă aşteaptă să fie înşelată.
E bună şi geloasă.

Prietena mea.

 

Nimic prostesc

Dintr-odată lucrurile nu mai sunt vesele
Când nu-ţi mai zâmbeşte
Vânzătoarea sau frizerul.
Dar aş vrea ca la vederea mea
Să se bucure toţi, ca de soare.
Şi chiar dacă sora medicală îmi recoltează sânge din deget,
Să zâmbească în acest timp.
Nimic prostesc în a visa aşa ceva.

Ştiu bine,
Că m-am născut pentru fericire.

Iubire

Îmi zice mitocană.
Susţine că în mine nu mai e nimic,
Adăugând, totuşi că sunt frumoasă.
Nu-i plac versurile mele,
Dar se dezgheaţă atunci când casc,
Sau mă rujez.
El mă iubeşte.

 

Adevăr şi minciună

Adevărului îi aştern o minciună.
Că aceasta se rosteşte
Atât de frumos şi de cald.

Minciuna – înseamnă flori vii.
Se ofileşte repede.
Adevărul – tulpină uscată
După minciună.

Adevărul este necesar celor săraci
Cu trupul sau cu duhul.
Iar eu am oscioare frumoase.

Nu bate!

“încrezătorii trebuie bătuţi”.
Cu lovituri puternice în stomac.
Ce-i drept, nu am bătut oameni
Şi nu voi bate.
Nu am ridicat mâna
Asupra nimănui şi nu o voi ridica.
Totuşi, ştiu bine:
“încrezătorii trebuie bătuţi”.

Urlat din copac

Tare îţi doreşti
Să te urci în copac
Şi să urli la lună.
Sau invers:
Să te urci pe lună
Şi să urli la copac.
Să urli cu atâta dor,
Încât mamele
Care îşi adorm copiii
Să şoptească:
Fereşte-i, Doamne
De o asemenea iubire.
Iar bătrânii care se roagă
Să scuture din cap.

 

Floricica galbenă

Sunt o floricică galbenă, discretă,
Nu neapărat un trandafir,
Mai degrabă o păpădie,
Care după apus
Îşi ascunde gălbeneala
În presupusa sa inimă.
Întunericul nu o hărţuieşte
Să se dezgolească.
Dezbrăcarea
Trebuie să se facă
În plină lumină.
Ca să fie mai vizibile
Detaliile cutiei toracice
La ieşire…
Şi să te saturi cu ceea ce este
Cu frânturi de vise şi cuvinte,
Cu semnele de exclamare ale privirilor,
Cu involuntare dezgheţuri.
O floricică galbenă şi modestă
Nu are nimic de pierdut –
În afară de viaţa ei
scurtă şi galbenă.

Să nu dormi

Ca o bestie roşcată
Să te furişezi
De-a lungul cartierelor
Nocturne din Kazan.
În noaptea
Destrăbălată şi rea,
Şi să priveşti feţele
Trecătorilor, în ciuda şoferilor
Care se uită pofticioşi la mine.
Unde şi de ce
Merge această femeie obosită
La ceasul când chiar
Păsările dorm?
E necuvincios
Să dormi în zori,
Ca popândăii în vizuine.
Ca o bestie roşcată trebuie
să te furişezi
De-a lungul cartierelor
Nocturne din Kazan.

Se poate şi trebuie
Să faci multe lucruri în zori,
Dar să nu dormi,
Numai să nu dormi.

Străzile din Kazan

Mergeam pe strada Kirov…
traversând micul careu,
Am ocolit clinica veterinară,
Cu nostalgie am deschis uşa şcolii de muzică:
Aici am primit notele mele de opt cu minus.
Ce nesuferită era uneori Polina Siemionovna –
Nu-i plăceau mâinile mele.
Uitaţi-vă: ce ciorchini încordaţi,
Prea tare strângi arcuşul.

Întorcându-mă, m-am bucurat de viaţă
Şi de atlanţii care susţin globul
În dreptul micului careu.

II

Mergeam pe strada Tukay.
Acolo era şcoala.
Stă acolo şi azi.
Aici a învăţat
Sora mea mai mică,
Aproape fără note de şase.
Se îmbolnăvea des
Şi de aceea părinţii
Nu o pedepseau.
O aşteptam după lecţii,
E adevărat, nu întotdeauna.
Pe strada Tukay circulau tramvaie.
Iar în staţie se vindea îngheţată.
Cumpăram câte patru:
Două pentru sora mea, două pentru mine.
Pe drum mai vorbeam cu trecătorii.
Şi atunci ea m-a întrebat:
“Eşti atât de frumoasă,
De ce nu se uită toţi după tine?”
Nu-mi amintesc
Ce i-am spus atunci,
Dar era plăcut.
Acum zâmbesc.
Uimitor,
În oraşul meu
Totul este legat de Tukay –
Copilăria,
Tinereţea
Iar în curând, şi bătrâneţea.

 

Nesăbuit şi trist

Au intrat în mine cu maşina din dreapta.
Vina a fost a mea.
Din curte ieşise o volgă,
Iar eu mergeam cu maşina pe stradă,
Dar intersecţia
S-a dovedit a fi fără prioritate.

Iar acum merg cu maşina lovită
Prin oraş –
Precum un cerşetor
Într-un palton găurit.

Maşina – la reparat.
Iar eu – pe jos.
Nesăbuit şi trist.
Fără frumoasa mea prietenă
Maşina – merg greu pe străzile din Kazan.
În jur trecătorii,
Aproape că se freacă de mine
Şi au nişte feţe tare ciudate.

Cum să deosebeşti un maniac
de un huligan de rând?

 

Teamă

 

Când cerul se acoperă cu nori,

Şi aştepţi ploaia, dar ea nu vine.

Deja ţi se pare că soarele s-a ascuns undeva

Pentru totdeauna, iar ploaie nu mai este.

 

Când copiii se joacă îndelung în stradă

Şi tu îi aştepţi să se întoarcă,

Îţi trec prin cap cele mai diverse gânduri,

Unul mai rău decât altul.

I-a călcat o maşină,

I-au răpit ţiganii

Au căzut într-o gură de canal neacoperită.

 

Şi când în sfârşit

Se aude într-un târziu telefonul sunând,

Ţi-e frică să răspunzi

Şi întârzii, întârzii.

 

Ce multe lucruri trezesc teamă.

Şi mă mir că mai reuşesc încă

Uneori să fiu fericită.

 

Puştoaica

 

Nu eram interesată

Să  compun strofe,

Ritmuri şi rime.

Nu doream

Să jonglez

Cu imagini şi metafore.

Mai bine le-aş fi aruncat pe podea

Ascultând

Murmurate căderi.

 

Doream să fiu o aprigă puştoaică

În lumea corurilor celor adulţi.

 

 

Era frumos

 

Să citeşti versuri la masă

Sau oriunde în atelierul artistului.

Cel mai important lucru, pentru a ajunge

La gradul corespunzător.

 

Cu o cană de vin în mână,

Aşa e mai elegant,

Cu capul ridicat trufaş

Să te concentrezi cu o privire dirijată

Deasupra a tot şi a tuturor,

Să citeşti vesel-amar

Despre o dragoste nefericită,

Despre viaţa ta

Care chiar în acest moment

Pare a fi o jucărie

În mâinile mulţimii.

 

Să prinzi privirile uimite

Ale artiştilor şi poeţilor pe jumătate beţi

Şi să fii cea mai trează dintre cei treji,

Să râzi ascultând bancuri proaste

Şi tot timpul să aştepţi un singur lucru –

Înţelegere.

 

E distractiv.

 

 

De necrezut

 

Îmi pun în ordine

Viaţa de hârtie,

Înţeleg ce înseamnă

Socoteli şi chitanţe.

 

Cândva ştiam doar

Să-mi fac abonamente la gazete,

Acum plătesc facturi,

La bancă sau la poştă,

Se întâmplă de asemenea să scriu

Versuri.

 

De necrezut.

 

Bubuitură

 

Când omul părăseşte

Pentru totdeauna acest pământ,

Începi să simţi

Cum îţi creşte un gol în suflet

Şi ia în primire toate ţesuturile vii.

Atunci eşti ca o tobă.

Ce să mai iei din el

În afară de răpăitul surd?

Nici o atingere plăcută,

Nici un cuvânt, aşteptat

De mine, pentru mine.

 

O, singurătate, zgomotoasă!

 

 

Ca un burete

 

O poţi scutura cu mâinile,

Singurătatea, moale precum vata,

Lipicioasă, precum palmele după geantîk,

preferata lăcomie tătărească.

Uneori, singurătatea

Devine tare

Precum peretele

Casei noi

De pe strada Lesgaft,

Unde, cine ştie,

S-ar putea să locuim împreună.

 

Singurătatea ia forma

Unei ceşti,

Din care beau cafea.

Mi-ai dăruit-o

În seara mea de domnişoară.

Absoarbe singurătatea

Ca un burete

Al nimănui.

 

 

La uşă

 

Când mă simt atât de singură,

Că nici nu mai vreau

Să privesc la această

Monoton-minunată lume,

Atunci formez numărul tău de telefon.

Îl formez încet,

Ca şi cum aş urca pe scări,

Treaptă cu treaptă

Ca să ajung la tine.

Dar nu mă pot hotărî

Să formez ultima cifră –

Aştept, mă opresc la uşa ta

Şi nu sun.

 

 

Milă de mine

 

Ciudaţi erau ochii

Bucătăresei

De la cantina unei edituri anume,

Unde am mers la prânz.

“Tare slăbuţă eşti – a zis

Ia acest cotlet”

Atunci cântăream 44 kg.

Şi toţi îmi spuneau: ce fragilă eşti,

Exact ca o fetiţă.

Pe-atunci aveam douăzeci de ani

Şi mă obişnuisem să entuziasmez lumea.

 

Dar în ochii acelei bucătărese

Am văzut adevărata grijă maternă –

Aplecată deasupra unui copil bolnav.

 

Umezeală

În zori a plouat
Şi a turnat toată ziua.
Cu sufletul ud
Pot doar
Să şterg praful de pe pian
Şi să chinui pisica
Îmbrăţişând-o strâns.
Iar când nu mai plouă
Nu mai e tristeţe,
Dar nici veselie.
Umezeala din suflet aşa repede
Nu se evaporă.

 

Îngrozitor

Uneori mă gândesc
la sfârşitul lumii.
Viruşi, comete, cataclisme.
Atunci mă tem
Ce se va întâmpla cu copiii mei?

Îmi învăţ fiul să fie curajos,
Să iubească viaţa şi oamenii,
Şi poate – cum să supravieţuiască.

Dar să nu fixezi, Doamne,
În fiica artistă
Amurgul omenirii.

 

Sputnikul meu

Când în locuinţă a apărut căţelul
Am început să mă uit mai des la stele,
Uneori chiar la dunga zorilor.

Privirile uimite ale trecătorilor
Se opresc asupra mea.
„Ce frumos!” – îmi spun, uitându-se
La Sputnikul meu.

 

 

Ploaia turcească

1

Priveam acea ploaie turcească

Stând într-o cafenea

Cu oameni necunoscuţi,

Dar foarte simpatici.

Uitându-mă la vechiul obelisc

Şi la trecătorii fără umbrelă care alergau,

Mângâi continuu un pisicuţ care miaună,

Care îşi aşteaptă porţia de fericire carnală.

Ce-ar fi dacă aş întârzia la avion

Şi m-aş întoarce la această cafenea

Pentru a privi din nou

La ploaia turcească

În aşteptarea următoarei curse.

 

2

 

Sunt puţini câini pe-aici,

Iar pisicile – îndrăzneţe

Se freacă de tine.

Nimeni nu se întreabă aici

Cum să trăieşti.

Timpul se topeşte ca o baclava în gură

Parcă în ciudă,

Sau poate spre bine

Nu se poate suna

În Rusia

Mă simt piatră

La poalele muntelui.

Soarta mea

Şi obligaţiile faţă de cei apropiaţi

Sunt puţin importante.

 

Fără speranţă şi uşoară

E viaţa la Istanbul.

 

 

3

 

Scriu pe şerveţele

Stând în cafeneaua de lângă bastionul Sultanului Ahmed.

Altă hârtie nu există.

Cine-a mai văzut,

Ca cineva să vrea

Să mâzgălească cu litere cilirice

Hârtie turcească.

Mă întreb –

Pentru ce toate acestea?

Pentru noua mea fericire

Trecătoare?

 

 

4

 

Cunosc cele nouă trepte ale Istanbulului.

Ultima duce la banca mea preferată,

Poate cea mai discretă,

Cea mai scumpă.

Mă aşez pe ea seara

Şi privesc Bosforul…

Ce vreau să văd acolo?

Mă uit la luna plină,

La trecătorii întâmplători

Şi încep să înţeleg

Esenţa celor nouă trepte ale Istanbulului

care m-au condus, nu la bancă,

Dar pur şi simplu mi-a căzut în mâini o nouă carte

Despre viaţa pe pământ străin.

 

 

 

Scumpetea de Ina Polek

 

Scumpetea Ina Polek

Îi plăcea să stea la fereastră,

Elegant, picior peste picior

Zâmbind propriilor gânduri.

 

Scumpetea de Ina Polek

Era cunoscută în oraş ca o fată hippi,

Mirosea a geranium, a marihuana

Şi a vise imposibil de distrus.

 

Scumpetea de Ina Polek

Ieşea adesea din casă,

Se întorcea dimineaţa şi iar ieşea.

Absenţele ei se prelungeau, uneori,

Dar tatăl şi fiica ei se descurcau.

 

Fiica se temea tot timpul pentru mamă,

Ca nu cumva vreun iresponsabil şi prost

să o rănească.

Atunci, copilăreşte se ruga la doi Dumnezei –

La cel evreiesc şi la cel tătar:

Aveţi grijă ca mama să nu păţească vreun rău.

 

Numai că fiica fusese un episod

În viaţa Inei Polek,

Care o dată a plecat pentru totdeauna,

Iar fetiţa a început tot mai des

Să privească spre ferestrele altor case.

 

În una dintre ele Ina Polek

Zâmbea propriilor gânduri.

 

 

Kanafer

 

Kanafer – liliacul tătăresc –

Deja înfloreşte.

Oare el judecă şi înţelege,

Că ţi-am spus un neadevăr?

 

Tu eşti bun şi tânăr,

Dar eu trebuie să te mint

Şi în ochii tăi să joc rolul

Celei fără griji.

 

Isteria şi depresia le înghesui în mezanin,

Unde zac deja amărâciunile şi dezamăgirile mele.

Trecerea în această săptămână,

Împreună cu cojile de fructe le-am aruncat departe.

Da, e adevărat, se poate trăi

Fără trecut.

 

Dar kanafer – liliacul tătăresc –

Deja înfloreşte

Şi – înţelege.

 

 

Poveste tristă

 

Acolo va fi un ornament tătăresc,

Cerul rece al Stokholmului,

Scara în spirală care duce

La etajul trei

Al unei case cu patru etaje,

Dar aceasta înseamnă obligaţii.

John, care înoată trei ore

Zilnic  în bazin,

Un volum colorat, cu versuri de Arthur Rimbaud

La capătul drept al mesei,

Iar masa, acoperită cu piele maronie,

Zăpadă multă

Şi poveştile triste ale lui Lingren…

 

În această carte nu va fi nimic

Despre cauzele isteriei mele

Şi despre atât de vesela insomnie

Despre piezişele priviri îndreptate spre mine

Şi despre atât de plictisitoarele concluzii.

 

Tu nu vei fi în această carte.

 

 

Orizont

 

M-am comparat cu copacii –

Iar aceştia, tomnatici, m-au presărat cu frunze.

 

M-am comparat cu copiii.

Au crescut şi m-au părăsit.

 

M-am comparat cu bărbaţii.

Au plecat – să-l caute pe Dumnezeu.

 

M-am comparat cu marea,

De curând acoperită de cârduri.

 

Orizontul nu mai asigură nimic.

  

Geometria lirismului bine temperat

 

Analizând lumea din insolite unghiuri intime, Liliya Gazizova demonstrează că print-un punct sensibil poţi trasa o infinitate de drepte paralele la poezia adevărată. Riguroasă şi exactă, poeta îşi închide raţionamentele lirice în minipoeme, pe cât de sincere, pe atât de concise. Iubirea este legată de probabilitatea destinului, iar bărbatul iubit (plin de necunoscute şi variabile) este un etern sistem de ecuaţii algebrice, compatibil şi nedeterminat, care presupune o mulţime de abordări şi o multitudine de soluţii. De altfel, în poemul „Iubirea şi matematica”, poeta scrie: “Iar noaptea din nou / Sunt foarte aproape de rezolvare. / Însă spre dimineaţă tu te prefaci / Într-o nouă problemă de matematică. / Şi iar încep să te rezolv…”.  Un discurs poetic poetic potrivit, pentru o creatoare din Kazan, oraşul în care a trăit şi gândit celebrul matematician Nikolai Lobacevski, părintele geometriei neeuclidiene.

Poezia ei, caldă şi autentică, departe de a fi abstractă, cantonează preponderant în lumea obişnuitului cotidian. Copiii, părinţii, soţul, sora, familia constituie universul imediat, inundat de un lirism bine temperat. Poeta visează în mijlocul obligaţiilor casnice şi lucrurile cele mai simple din jurul ei devin poezie. Relevantă în acest sens este confesiunea din poemul “Fără ezitare”, astfel: “Să scrii despre iubire fără ezitarea / Femeii de patruzeci de ani, / E ridicol. / Grija de apropiaţi şi de pâinea de zi cu zi / Sufocă dorinţa.”

Uneori, forţele creatoare şi spiritul insurgenţei sunt de neînvins. Nevoia de a evada din paradisul domestic, de a coborî  ocazional din turnul convenţiilor cuminţi este irezistibilă: “Tare îţi doreşti / Să te urci în copac / Şi să urli la lună. / Sau invers: / Să te urci pe lună / Şi să urli la copac.”, scrie poeta în miniature “Fără ezitare”.

Şi evadarea din rutina cenuşie a vieţii se produce, ca un protest împotriva somnului, devorator de viaţă şi ucigaş de vise. În “Să nu dormi” citim: “Ca o bestie roşcată / Să te furişezi / De-a lungul cartierelor / Nocturne din Kazan. / În noaptea / Destrăbălată şi rea, / Şi să priveşti feţele / Trecătorilor, în ciuda şoferilor /

Care se uită pofticioşi la mine.”

Dar grijile cotidiene revin şi aripile simt nevoia să se întoarcă la cuib. Teama de neprevăzut e mare, mama reprimă poeta: „Când copiii se joacă îndelung în stradă / Şi tu îi aştepţi să se întoarcă, / Îţi trec prin cap cele mai diverse gânduri, / Unul mai rău decât altul. / I-a călcat o maşină, / I-au răpit ţiganii / Au căzut într-o gură de canal neacoperită.” scrie poeta în poemul “ Teamă”.  În poezia „De necrezut”, autoarea îşi declară uimirea faţă de această incredibilă transformare, ordonându-şi „viaţa de hârtie”, navigând printre socoteli şi chitanţe. Împinsă de forţa centrifugă a obişnuinţei, poezia ajunge uneori o activitate marginală. Poeta scrie: “Cândva ştiam doar / Să-mi fac abonamente la gazete, / Acum plătesc facturi, / La bancă sau la poştă, / Se întâmplă de asemenea să scriu / Versuri.”

Copleşită de măreţia şi frumuseţea universului său interior, Liliya Gazizova scrie cu modestia şi candoarea firului de iarbă, pierdut în imensitatea câmpiei. În “Floricica galbenă” citim această tulburătoare confesiune: “Sunt o floricică galbenă, discretă, / Nu neapărat un trandafir, / Mai degrabă o păpădie, / Care după apus / Îşi ascunde gălbeneala / În presupusa sa inimă.”

Această pendulare între statutul de om obinuit şi poet capătă valenţe dramatice în „Kanafer” – liliacul tătăresc, ale cărui flori au puterea să înţeleagă mesajul nesincer al rutinei în dragoste. Poeta îşi exprimă teama în versuri emoţionante, pline de graţie:  “Oare el judecă şi înţelege, / Că ţi-am spus un neadevăr? / Tu eşti bun şi tânăr, / Dar eu trebuie să te mint / Şi în ochii tăi să joc rolul / Celei fără griji.

Liliya Gazizova creează o poezie sinceră şi tulburătoare, cu un vibrant timbru personal. Aparent narativă, ea ascunde în crezul său existenţial un lirism profund şi elevat.

 

Valeriu Butulescu